Psiholog. Psihoterapeut Maria Stefania Boldea specializata in Terapie Sistemica pentru Familie: Cuplu si Copii

Autor: Marie de Hennezel
   Cum murim? 

Trăim într-o lume în care această întrebare sperie şi de aceea o ocolim. Unele civilizaţii, înaintea noastră, priveau moartea în faţă. Ele conturau pentru comunitate şi pentru fiecare individ drumul acestei treceri. Sfârşitului unui des¬tin, ele îi confereau întreaga bogăţie şi întregul sens. Poate că niciodată raportarea la moarte nu a fost mai săracă de¬cât în aceste vremuri de uscăciune spirituală când oamenii, grăbiţi să trăiască, par să îi eludeze misterul. Nu îşi dau seama că în felul acesta ei secătuiesc o sursă esenţială de gustul de viaţă. 

Această carte este o lecţie de viaţă. Lumina pe care o răspândeşte este mai puternică decât tratatele despre înţe¬lepciune. Ea ne propune nu atât o filozofie cât o mărturie despre cea mai profundă dintre experienţele omeneşti. Forţa ei constă în fapte şi în simplitatea prezentării lor. „Prezentare”, acesta este cuvântul potrivit. Să prezinte încă o dată un fapt care se ascunde conştiinţei: lumea cealaltă a lucrurilor şi a timpului, miezul temerilor şi al speranţelor, veşnicul dialog al vieţii cu moartea. 

Acest dialog este „prezentat” în aceste pagini, cel pe care Marie de Hennezel îl poartă necontenit cu bolnavii care se află la sfârşitul vieţii lor. 

Nu voi uita niciodată vizita pe care am făcut-o la centrul de îngrijiri medicale paliative unde ea îşi desfăşura generoasa-i activitate. Ştiam cu ce se ocupa şi vorbeam din când în când despre aceste lucruri. 

De la bun început m-au impresionat forţa şi blândeţea care se desprindeau din cuvintele ei. Le-am regăsit apoi la medicii şi infirmierele pe care i-am cunoscut în cadrul serviciului ei. Mi-au vorbit despre pasiunea lor, despre rămâ¬nerile în urmă ale Franţei, despre obstacolele pe care tre¬buiau să le depăşească. M-au însoţit apoi la căpătâiul muribunzilor. Care era oare secretul seninătăţii lor? De unde le venea pacea din priviri? Fiecare chip mi s-a întipărit în minte, ea fiind imaginea însăşi a veşniciei. 

Chipul Danielei îmi vine în minte poate din cauza tinereţii şi a tăcerii ei. Paralizată, lipsită de grai, ea nu se exprima decât prin mişcarea pleoapelor sau cu ajutorul ecranului unui calculator comandat de ultimul ei deget mobil. Şi totuşi, câtă vitalitate a spiritului la această fiinţă lipsită de orice mod de exprimare, câtă curiozitate pentru lumea de dincolo pe care o aborda fără ajutorul vreunei credinţe religioase! 

Marie de Hennezel ne vorbeşte despre demnitatea ultimelor clipe de viaţă ale Danielei şi ale colegilor ei de su¬ferinţă. Ea ne mai vorbeşte, cu o modestie care ne sporeşte emoţia, despre omenia echipei de îngrijiri medicale care îi însoţeşte pe ultimul lor drum. Ea ne face să ne dăm seama de întâmplările surprinzătoare zilnice care conduc spre descoperirea celorlalţi, de făgăduiala de iubire şi compasi¬une, de curajul gesturilor de tandreţe pentru aceste trupuri degradate. Ea ne arată, fără nicio urmă de morbiditate, că bucuria de a trăi le susţine alegerea şi faptele. 

Vorbeam deseori despre toate aceste lucruri. Eu o în¬trebam de unde izvorăşte această putere care anulează teama şi care aduce pacea, despre transformarea profundă pe care o observase la unele fiinţe în ajunul morţii lor. 

În clipa celei mai mari singurătăţi, cu trupul frânt la marginea infinitului, se instaurează un alt timp care se află dincolo de măsura obişnuită. Uneori, numai în câteva zile. cu ajutorul unei prezenţe care permite durerii şi disperării să se exprime, bolnavii îşi conştientizează propria viaţă, o acceptă, eliberând adevărul. Ei descoperă libertatea de a fi ei înşişi. Ca şi când, atunci când totul se sfârşeşte, ne rupem din vârtejul necazurilor şi al iluziilor care ne-au împiedicat să fim noi înşine. Misterul vieţii şi al morţii nu este lămurit, dar este trăit din plin. 

Poate că aceasta este cea mai frumoasă lecţie a cărţii: moartea poate să determine ca o fiinţă să devină ceea ce era destinată să fie; ea poate să fie, în adevăratul sens al cuvântului, o împlinire. 

Şi apoi. nu există în om un crâmpei de eternitate, un lucru pe care moartea îl declanşează, pe care îl face să se nască în altă parte? Din patul ei, paralizată, Daniele ne dă un ultim mesaj: „Nu cred nici într-un Dumnezeu al dreptă¬ţii, nici într-un Dumnezeu al iubirii. Este ceva prea omenesc ca să fie adevărat. Câtă lipsă de imaginaţie! Dar asta nu înseamnă că suntem un pachet de atomi. Aceasta în¬seamnă că mai există şi altceva în afară de materie, ceva ce am putea numi suflet sau conştiinţă, cum vreţi. Cred că acest lucru este etern. Reîncarnare sau pătrundere într-o altă dimensiune total diferită… Vom muri şi vom vedea!” 

Acesta este sensul, în puţine cuvinte: corpul dominat de spirit, teama învinsă de încredere, plenitudinea destinului împlinit. 

Ca şi Daniele, munca Mariei de Hennezel are o puternică încărcătură umană. 

Cum murim? 
Dacă există vreun răspuns, prea puţine mărturii pot să ni-l dea cu atâta forţă ca această carte. 

François MITTERRAND 

Ne ferim să vorbim despre moarte ca şi când ar fi ceva ruşinos şi murdar. Nu vedem în ea decât dezgust, absurdi¬tate, suferinţă inutilă şi penibilă, scandal insuportabil, în timp ce ea este momentul culminant al vieţii noastre, încununarea ei, acel ceva care îi conferă sens şi valoare. 

Asta nu înseamnă că ea nu rămâne un mare mister, un mare semn de întrebare care persistă în adâncul fiinţei noastre. 

Ştiu că voi muri într-o bună zi, deşi nu ştiu nici când, nici cum. Există un loc, în adâncul sufletului meu, care ştie acest lucru. Ştiu că într-o zi va trebui să îi părăsesc pe ai mei, asta în cazul în care nu mă părăsesc ei mai înainte. Această convingere profundă şi intimă este, în mod para¬doxal, ceea ce am eu în comun cu toate celelalte fiinţe omeneşti. Din această cauză moartea semenului meu mă înduioşează. Ea îmi permite să pătrund în miezul singurei şi adevăratei întrebări: ce sens are deci viaţa? 

Cei care au privilegiul de a fi alături de cineva care se află în ultimele clipe de viaţă, ştiu că pătrund într-un spa¬ţiu de timp foarte intim. Persoana, înainte să moară, va în¬cerca să depună în faţa celor care o însoţesc esenţialul din ea însăşi. Printr-un gest, printr-un cuvânt, uneori numai printr-o privire, ea va încerca să spună ceea ce contează cu adevărat şi ce n-a putut vreodată sau nu a ştiut să spună. 

Moartea, cea pe care o vom trăi într-o bună zi, cea ca¬re îi loveşte pe cei apropiaţi sau pe prieteni, este poate cea care ne îndeamnă să nu ne mulţumim să trăim la suprafaţa lucrurilor şi a fiinţelor, cea care ne îndeamnă să pătrundem în intimitatea şi adâncul lor. 

După ce ani de zile i-am însoţit pe cei vii în ultimele lor clipe de viaţă, nu ştiu mai multe despre moartea însăşi, dar încrederea mea în viaţă a crescut. Trăiesc, fără îndoială, mai intens, cu o conştiinţă mai subtilă, ceea ce mi-e dat să trăiesc, bucurii şi necazuri, dar şi toate acele mici lucruri zilnice care vin de la sine, cum ar fi numai simplul fapt de a respira sau de a merge. 

Am devenit poate mai atentă cu cei care mă înconjoară, conştientă fiind că nu îi voi avea întotdeauna alături de mine, dornică să îi descopăr şi să contribui, atât cât pot, la ceea ce vor deveni sau la ceea ce sunt chemaţi să devină. 

După ce ani de zile m-am aflat lângă cei pe care îi numim „muribunzi”, dar care sunt „vii” până în ultima cli¬pă, mă simt mai plină de viaţă ca niciodată. Datorez acest lucru acelora pe care eu cred că i-am asistat, dar care, în starea de umilinţă în care i-a adus suferinţa, s-au dovedit a-mi fi dascăli. 

Cu toţii încercăm să privim dincolo de moarte. Să fie oare ceva dincolo? Unde se duc cei care ne părăsesc? Du¬reroasă întrebare pentru mulţi dintre noi, înfiptă ca un spin în sufletul oamenilor. Fără această întrebare, am fi creat oare atâtea filozofii, atâtea răspunsuri metafizice, atâtea mituri? Cât despre psihanaliză, ea a concluzionat o dată pentru totdeauna ireprezentabilitatea morţii. Ea a întors spatele acestei întrebări pe care a lăsat-o cu dragă inimă filozofilor şi nu s-a mai interesat decât de moartea în viaţă, adică de doliu. 

Dacă moartea ne înspăimântă atât de mult, aceasta nu se întâmplă oare pentru că ea ne trimite la adevăratele în¬trebări, pe care le-am îngropat împreună cu ideea că le vom dezgropa mai târziu, când vom fi mai bătrâni, mai în ţelepţi. când vom avea timp să ne punem aceste întrebări esenţiale? 

Cei care trec pe lângă moarte, descoperă uneori că ex¬perienţa lumii de dincolo le este propusă ca o experienţă a vieţii însăşi, aici şi acum. Nu ne plimbă oare viaţa dintr-o lume în alta. dincolo de noi înşine, dincolo de certitudinile noastre, dincolo de raţionamentele noastre, dincolo de egoismele noastre, dincolo de aparenţe? Nu ne invită ea oare la acele constante discuţii cu suişuri şi coborâşuri, cu constante depăşiri? 

Această carte va încerca să cerceteze un miracol, în timp ce moartea este atât de aproape, în timp ce tristeţea şi suferinţa ne stăpânesc, mai există încă viaţă, bucurie, mai există tresăriri ale sufletului de o profunzime şi de o inten¬sitate netrăite vreodată. 

Într-o lume care consideră că „o moarte bună” este moartea brutală, şi dacă se poate inconştientă, sau cel pu¬ţin rapidă în aşa fel încât să-i deranjeze cât mai puţin pe cei care rămân, o mărturie despre valoarea ultimelor clipe de viaţă, despre extraordinarul privilegiu de a-i fi martor, nu mi se pare un lucru zadarnic. Mai mult încă. eu sper că voi contribui la evoluţia societăţii. O societate care, în loc să nege moartea, va învăţa să o integreze vieţii. O societate mai umană, în care, conştienţi fiind de condiţia noastră de muritori, vom respecta mai mult valoarea vieţii. 

Sper că voi putea să-l sensibilizez pe cititor la frumuseţea care însoţeşte ultimele momente de viaţă ale semeni¬lor noştri. Eu însămi am descoperit această frumuseţe de-a lungul anilor. Viaţa mea s-a transformat. Moartea nu este. aşa cum credem adesea, ceva absurd, lipsit de sens. Fără să minimalizez durerea unui drum încărcat de tristeţe, re¬nunţări, aş vrea să arăt că timpul care precede moartea poate fi cel al unei împliniri al persoanei şi al unei trans¬formări pentru anturaj. 

Sunt multe lucruri care pot fi încă trăite, într-un plan mai subtil, mai profund, într-un plan al relaţiilor cu ceilalţi. Când nu mai este nimic de făcut, poţi încă să iubeşti şi să te simţi iubit, şi mulţi muribunzi, în clipa în care părăsesc viaţa, ne-au lăsat un mesaj sfâşietor: să nu treci pe lângă viaţă, să nu treci pe lângă iubire. Ultimele momente de viaţă ale unei fiinţe dragi pot să fie oca¬zia de a merge cât mai departe posibil cu această persoană. 

Câţi dintre noi prindem această ocazie? în loc să privim în faţă realitatea apropierii morţii, ne prefacem că nu va veni. îl minţim pe celălalt, ne minţim pe noi înşine şi, în loc să ne spunem ceea ce este esenţial, în loc să schimbăm cuvin¬te de iubire, de gratitudine, de iertare, în loc să ne spriji¬nim unii pe alţii ca să traversăm acest moment incompara¬bil care este moartea unei fiinţe dragi, adunându-ne toată înţelepciunea, umorul şi iubirea de care fiinţa omenească este capabilă pentru a înfrunta moartea, în loc de toate acestea, acest moment unic, esenţial de viaţă, este înconju¬rat de tăcere şi singurătate. 

Această carte este rodul a şapte ani de experienţă la căpătâiul persoanelor aflate în pragul morţii şi care au ve¬nit să-şi încheie viaţa într-o unitate pariziană de îngrijiri medicale paliative. Ea este de asemenea rodul mai multor ani petrecuţi lângă persoanele seropozitive sau bolnave de sida internate într-un spital de boli infecţioase. 

Ea s-a născut din propriile mele observaţii şi din cele ale apropiaţilor şi prietenilor mei. Le mulţumesc aici pen¬tru calitatea schimburilor de păreri pe care le-am avut cu ei. 

Pentru a păstra confidenţialitatea, cea mai mare parte a prenumelor persoanelor au fost schimbate. Doctorul Clement este un personaj fictiv, inspirat de mai mulţi medici pe care i-am întâlnit în aceşti ultimi ani. 

Mă aflu la căpătâiul lui Bernard. El a gemut încetişor, şi mâna lui s-a cuibărit în a mea. ..îngerul meu”, a murmu¬rat el cu o duioşie incredibilă. 

Bernard va muri de sida şi acum îşi trăieşte ultimele zile în secţia de îngrijiri medicale paliative unde lucrez eu. Bernard este un prieten. Nu are decât patruzeci de ani. Boala i-a săpat trăsăturile feţei, i-a descarnat trupul, dar chipul şi-a păstrat tinereţea şi frumuseţea regulată a trăsă¬turilor. Şi această frumuseţe, care i-a rămas în ciuda bolii, atât de fragilă, atât de vulnerabilă, mă emoţionează. 

Aşa cum ne-am înţeles, mă aflu lângă el, în această veghe răbdătoare şi plină de afecţiune, care se numeşte asistenţă. 

În urmă cu cincisprezece zile, mi-am întrerupt vacanţa ca să revin la căpătâiul lui. Simţea că va muri curând, şi eu la rândul meu simţeam că trebuie să-1 văd fără întârziere. Era ceva evident care ţâşnea din fundul sufletului meu. Aşa că am petrecut ziua de 15 august lângă el, într-o at¬mosferă de adevăr şi tandreţe care face parte de acum îna¬inte din comoara de amintiri fericite pe care o port în adâncul inimii mele. 

Acum că m-am întors cu adevărat din vacanţă şi pen¬tru că este atât de slăbit încât abia mai poate să pronunţe vreun cuvânt, sunt fericită că am simţit nevoia să îl văd atât timp cât mai putea să vorbească. Am sporovăit înde¬lung despre viaţa lui. despre prietenii noştri comuni şi de asemenea despre moartea lui, pe care o aştepta acum cu un amestec de curiozitate şi de uşurare. Mi-a făcut cadou o brăţară veche din argint, pe care o cumpărase de pe o stra¬dă din sudul Egiptului şi la care ţinea enorm de mult. spunându-mi: „A venit vremea să dau obiectele preferate tuturor celor pe care îi iubesc”. 

Fără îndoială, fiindcă această zi a existat, permiţându-ne să ne luăm la revedere, pot acum să stau lângă el, fără să aştept ceva deosebit, cu inima împăcată, savurând în adâncul inimii, extraordinarul cadou al ultimelor lui clipe de om viu. 

Pentru că discuţia continuă, dar la alt nivel, îmi vine greu să vorbesc despre această bucurie intimă şi secretă. Pentru că privită din exterior, această veghe fără vreun schimb aparent, atât de lentă, atât de lungă, poate să pară tristă şi deprimantă. Totul este atât de subtil, atât de fin. Şi îl simt atât de prezent. 

Ieri, de exemplu, i-am făcut baie. Da, o oră de senzaţii plăcute pentru acest trup amorţit, anchilozat din cauza ne¬mişcării, atât de slab, atât de descărnat. O oră de afecţiune şi de duioşie alături de Michele, infirmiera şi Simone, în¬grijitoarea. Cu câtă nesfârşită blândeţe am înconjurat acest trup care se lăsa, plin de încredere, în voia căldurii unei băi! Trei femei iubitoare ocupate cu această datorie sfântă care este îngrijirea trupului unui muribund. 

Căci există un mod de „a îngriji” trupul care te face să uiţi că este vorba de un corp deteriorat, pentru că întreaga persoană este învăluită de tandreţe. Există un mod de a în¬griji un bolnav care îl face să simtă că este un suflet viu până la sfârşit. 

Astfel încât Bernard, care părea atât de obosit, atât de departe deja, parcă s-a trezit dintr-un somn lung şi mi-a să¬rutat cu duioşie dosul mâinii. Ce imensă bucurie am simţit! Un simplu gest care m-a încântat peste măsură! Mă sim¬ţeam uşoară, fericită, vie. Un sărut pe o mână udă, ultimul semn de afecţiune al unui muribund în baie. 

„Prietenia, ştii, a fost lucrul cel mai important pentru mine”, au fost primele cuvinte ale lui Bernard după două¬zeci şi patru de ore de tăcere. Cuvinte abia şoptite, croindu-şi cu greu drumul prin trupul epuizat, fără vlagă. Au fost de asemenea, dar de lucrul acesta îmi voi da seama mai târziu, ultimele lui cuvinte. 

Este noapte. Am hotărât să o petrec lângă Bernard. în saloane este linişte. Infirmiera, scundă şi plinuţă, plină de viaţă şi de tinereţe, îmi aduce un ceai. S-a aşezat, amabilă, lângă mine. Este un mod de a-mi spune: sunt aici, rămân cu tine. Capetele noastre s-au atins o clipă şi am simţit cum îmi dau lacrimile, acele lacrimi care îţi fac bine, care uşurează sufletul. Cei care fac un gest spontan de compa¬siune nu ştiu, fără îndoială, cât bine fac. Ei îi invită, fără să-şi dea seama, pe cei pe care îi ating să se abandoneze cu încredere la tresăririle sufletului. 

Da, sunt mâhnită, de ce să nu recunosc? 

Îl privesc pe Bernard în lumina palidă a veiozei. Stă cu ochii deschişi, dar nu mă vede. Ochi mari şi ficşi pe care slăbiciunea chipului îi fac să pară aproape înspăimântători. 

Pieptul lui slăbit se ridică în ritmul unui suflu anevoios şi haotic, în timp ce mâna mea. cât mai uşoară posibil, în¬cearcă să-i potolească violenţa. Horcăielile sfâşietoare, atunci când gâtul i se astupă, şi nesiguranţa mea că nu ştiu cum să procedez: să chem infirmiera ca să îi introducă o sondă care să aspire mucozităţile care se acumulează acum cu regularitate pe trahee? Să-i impun astfel această ultimă agresiune, necesară totuşi, dacă vreau să împiedic sufoca¬rea? 

Niciodată până acum nu am resimţit într-un mod atât de sfâşietor neputinţa în faţa necesităţii de a face un gest tehnic dureros. Ce aş putea face altceva decât să îl încon¬jur pe Bernard cu imensa mea tandreţe în timp ce infirmie¬ra îşi face treaba? Apoi îl masez, îl mângâi uşor ca să-şi regăsească liniştea. Deseori pun Ave Măria de Schubert şi vocea caldă a lui Jessie Norman, care îi place atât de mult lui Bernard, ne învăluie pe amândoi. 

Noaptea se scurge încet, întreruptă de acele momente inevitabile de tortură. Bernard este pregătit să moară. ştiu. se pregăteşte de optsprezece luni. De ce această agonie? 

“Bernard. îmi amintesc când erai internat la etajul cinci, pentru primul tău tratament. Mureai de frică. Erai sigur că vei muri curând. Erai atât de înspăimântat încât te hotărâseşi să nu mai aştepţi, îţi aminteşti? Ai înghiţit un inel, apoi un cui, ai încercat chiar să te arunci pe fereastră”. 

Ochii lui Bernard mă privesc acum. Mă ascultă şi îmi face semn să continui. Ai crede că ar vrea să-i spun propria sa poveste. 

„Nu mai doreai să trăieşti, nu reuşeai să te vezi în vii¬tor, nu reuşeai să-ţi imaginezi acest drum lent către moarte. Şi apoi, te simţeai atât de vinovat!” 

„Ţi-am vorbit îndelung despre aceste zbateri nocturne, despre aceste drumuri prin deşert când eşti disperat pentru că nu vezi capătul, pentru că nu ştii ce se află în faţa ta. Dar ţi-am mai spus că vei depăşi aceste momente teribile, că vei găsi în tine forţe nebănuite, îmi amintesc că mi-ai spus: „Crezi?” Şi eu ţi-am răspuns: „Sunt sigură”, cu atâta hotărâre că şi eu am fost mirată. O săptămână mai târziu, venind la spital, m-am întâlnit cu dragul tău Dr. Tirou, ca¬re m-a informat că s-a petrecut un miracol: se restabilise ordinea şi erai în formă. Am alergat spre camera ta. Stăteai în pat- faţa îţi strălucea, m-ai luat în braţe. „Vreau să tră¬iesc”, mi-ai spus şi eu ţi-am răspuns simplu „Vreau să te ajut”. 

„Ştii Bernard, tu eşti una dintre persoanele de la care amînvăţat cel mai mult. Te-am privit trăind şi luptându-te cu această boală, te-am văzut cum te transformai. Mi-ai demonstrat că îţi poţi privi moartea în faţă şi în acelaşi timp poţi continua să trăieşti dând un sens vieţii, îmi amin¬tesc de acea zi când mi-am rupt braţul şi când ai venit să mă iei cu un taxi ca să mă duci la osteologul tău. In sala de aşteptare, sub privirile uluite a două doamne în vârstă, mi-ai vorbit de dorinţa ta în legătură cu transformarea progre¬sivă a corpului tău. 

Celor două doamne nu le venea să creadă că acest bărbat de patruzeci de ani, puţin cam slăbit, dar strălucind de energie, îşi evoca liniştit propria moarte şi vorbea despre locul unde i-ar plăcea să-i fie răspândită cenuşa, în acel colţ din Italia pe care îl iubeşte, sub măslini. Te-am privit. Erai plin de viaţă în acea dimineaţă şi îmi vorbeai despre moarte ca despre ceva firesc. Ţi-am mul¬ţumit foarte mult, din suflet, că m-ai făcut părtaşă la un asemenea lucru, „înţelegi, acum am pus totul în ordine şi cred că m-am împăcat cu toată lumea, pot să trăiesc sau să mor oricând, sunt pregătit”, mi-ai spus. Asta era în urmă cu trei luni. Ai parcurs un drum lung în optsprezece luni, din acea zi în care erai atât de disperat pentru că tocmai aflaseşi că aveai sida”. 

Încerc cu iubire să adun la un loc toate momentele vie¬ţii lui, cele la care am fost martoră. Simt că fac un lucru sacru: mi se pare că împletesc două fire din aur, cel al vie¬ţii aşa cum am văzut-o şi cel al vieţii mele, cea din aceste ultime luni impresionată profund de a lui. Căci nu întâl¬neşti, fără ca acest lucru să nu aibă urmări, o persoană căreia moartea îi dă târcoale şi care trăieşte această experien¬ţă ca un dar. Am învăţat, fiind în preajma lui, să mulţu¬mesc pentru fiecare clipă ce mi-a fost dată. 

Încerc acum, la căpătâiul lui de muribund, să evoc întreaga urzeală a relaţiei noastre. Aş vrea atât de mult să-i spun. în aceste ultime clipe, în ce măsură a contribuit la transformarea mea![i] 

Prin fereastra camerei sale, care dă spre Cetatea Uni¬versitară, intră primele raze ale dimineţii. Este ultima lui zi. Bernard va muri la şapte seara. Un prieten tocmai a plecat şi o prietenă a sosit câteva clipe mai târziu. Ca mulţi alţii, se pare că a aşteptat să fie singur ca să-şi dea sufletul! 

Ora nouă. Echipa de îngrijiri medicale paliative se află în sala de lângă bucătărie pentru pauza de cafea, în meniu cornuri simple şi cornuri cu ciocolată. Le-a adus Dr. Clement. De multe ori, când pleacă de acasă ca să vină la spi¬tal, se gândeşte la infirmiere. Unele sunt aici de la ora şap¬te dimineaţa ca să vegheze la trezirea bolnavilor. Trecând prin faţa brutăriei de pe strada Coquilliere, el se opreşte acolo. Este adevărat că atunci când soseşte cu braţele în¬cărcate de aceste cornuri plăcut mirositoare, cu zâmbetul pe buze, o adiere de căldură şi o senzaţie plăcută se răs¬pândesc în spital. 

Echipa s-a adunat deci pentru una din nenumăratele ocazii care se ivesc de a fi împreună şi care contribuie la sudarea muncii ei. 

Au trecut deja câţiva ani de când m-am alăturat acestei echipe. A fost prima echipă care s-a oferit voluntar, în Franţa, să îi îngrijească pe cei care îşi trăiesc ultimele zile. 

Nu ştiam, atunci când am făcut această alegere, că aflându-mă în apropierea suferinţei şi morţii altora, voi în¬văţa să trăiesc altfel, mai conştient, mai intens. Nu ştiam că un loc în care muribunzii erau aduşi ca să moară poate să fie inversul lui, adică un loc în care viaţa se manifestă cu toată puterea ei. Nu ştiam că aici îmi voi descoperi omenia şi că voi coborî, într-un fel, în adâncul inimii oa¬menilor. 

Atrasă de aroma cafelei aburinde şi de figura plină de încântare a Dr. Clement, Chantal, infirmiera de noapte, se hotărăşte să mai rămână câteva clipe. Garda ei s-a încheiat, dar are chef să povestească şi celorlalţi experienţa ei din noaptea precedentă. Garda de noapte este o veghe solitară, aşa că nu ratează decât rareori ocazia de a fi împreună cu echipa de zi, ca să nu se simtă atât de singură. In felul ei volubil ne povesteşte ce s-a petrecut cu o seară înainte. Patricia. tânăra femeie care sosise în ajun, a sunat de mai multe ori în prima parte a nopţii sub diverse pretexte. 

Chantal a simţit că este înspăimântată. Ne spune că a ezitat să-i dea un calmant, iar apoi i-a venit o idee nemai¬pomenită. A luat o tavă pe care a pus un şerveţel alb, apoi a aşezat două ceşti, un mic buchet de flori şi o lumânare aprinsă. După ce a umplut ceştile cu ceai fierbinte de ver¬bină, a intrat în camera Patriciei. Era ora două dimineaţa. Ne-a descris apoi figura uimită şi fericită a tinerei, ambi¬anţa de sărbătoare intimă pe care ideea sa ştiuse s-o creeze. 

Să creezi o ambianţă caldă şi liniştită în jurul unui bolnav înspăimântat, este fără îndoială cel mai bun lucru e care poţi să-1 faci pentru el. Este ceva ce Chantal a înţeles de foarte multă vreme. Chiar şi medicii au fost întotdeauna uimiţi să constate că în timpul nopţilor în care ea asigură garda, se dau foarte puţine calmante sau anxiolitice bolnavilor. Da. ea preferă să le facă masaj sau să le povestească ceva, sau pur şi simplu să îi lase să vor¬bească, în timp ce ea stă liniştită la căpătâiul lor. Aşa a procedat şi în noaptea precedentă, ne spune ea, cu Patricia. Nu o cunoaştem încă pe Patricia. 

Ştim doar că suferă de un cancer uterin care s-a generalizat şi că nu se mai poate scula ca toţi bolnavii din spital, se află în fază termi¬nală. Ca şi ceilalţi, a suportat, multă vreme, cele mai dure tratamente, căci în joc era viaţa ei şi trebuia să încerce ori¬ce ca să se vindece. Boala a evoluat şi medicii au conside¬rat că nu mai puteau face nimic ca să o vindece. Ce mai era de făcut? Doctorul oncolog care o trata l-a anunţat pe soţul ei, Pierre, că nu mai exista nicio metodă de vindecare. „Cât mai are de trăit, doctore?” a întrebat el cu o voce stinsă. I s-a răspuns că nu se poate evalua cu precizie timpul pe care îl mai au de trăit bolnavii „condamnaţi de medicină”. 

Dar, dacă din punct de vedere medical nu mai este ni¬mic de făcut, aceasta însemna că nu se mai poate face ni¬mic pentru muribunzi? Nu trăiesc până la sfârşit? Oncolo¬gul l-a sfătuit pe Pierre să ia legătura cu acea unitate de în¬grijiri medicale paliative care fusese creată de puţină vre¬me la Paris. Acolo, l-a asigurat el pe Pierre, vor avea grijă de Patricia până la sfârşit, i se va asigura tot confortul, va fi ajutată să nu sufere şi să-şi trăiască ultimele clipe cum va dori să le trăiască. Şi Pierre va găsi la rândul său susţi¬nerea de care are nevoie pentru a fi alături de soţia sa în această ultimă încercare. 

Doctorul Clement, care a întâmpinat cuplul la sosirea sa, ne confirmă că Patricia nu a fost informată asupra tris¬tului pronostic al bolii sale. Nu i s-a spus nici faptul că aici era „o unitate de îngrijiri medicale paliative”. I s-a vorbit despre o „casă de odihnă”. Cu tactul care îl caracterizează, doctorul a încercat să afle ce gândea Pierre despre această conspiraţie a tăcerii în jurul Patriciei. Este limpede că el nu este pregătit să rupă tăcerea: se teme ca Patricia să nu se prăbuşească, să nu îşi piardă bucuria de a trăi, se teme că luându-i-se orice speranţă ea va muri. 
Nu este pentru prima dată când auzim acest gen de argumente, care de¬monstrează în ce măsură perspectiva morţii este învăluită de spaimă. Lumea crede că astfel îl protejează pe cel care va muri, dar oare nu încercăm să ne protejăm în primul rând pe noi înşine? Ce ştim oare despre reacţiile intime ale celui care va muri? Nu subestimam adesea capacitatea sa de a face faţă situaţiei? 

Doctorul Clement a discutat îndelung cu Pierre. Mai întâi l-a liniştit: aici, nimeni nu îşi arogă dreptul de a face vreun pronostic asupra perioadei. Timpul care îi rămâne de trăit unei persoane „condamnată de medicină” îi aparţi¬ne. Putem spune că este vorba de un secret pe care nu îl cunoaşte nimeni, în afară poate de persoana în cauză, în adâncul ei intim. Totuşi, faptul că nu ne putem pronunţa asupra timpului care îi rămâne de trăit, nu ne permite să menţinem persoana respectivă într-o falsă speranţă de vindecare, în această privinţă, doctorul Clement este formal. 

Dacă Patricia îi va pune întrebări limpezi despre evoluţia bolii sale, el îi va spune că a ajuns la capătul resurselor te¬rapeutice şi că nu mai există nicio metodă medicală de vindecare. Nu este niciodată uşor pentru un medic să-şi asume această neputinţă. Pregătit să vindece, el vede aproape instinctiv moartea ca pe un eşec. A trebuit ca acest medic, condus de pasiunea sa de a vindeca, îndrăgos¬tit de viaţă, tată a patru copii, să-şi revizuiască concepţiile ca să-şi accepte limitele şi să dea, în conformitate cu această acceptare, o dimensiune mai profundă meseriei sa¬le. 

Ca mulţi alţi colegi medici, el s-a lăsat condus de mi¬tul atotputerniciei medicale. A cunoscut epoca de aur a medicinii, acea epocă care a văzut născându-se progrese tehnice formidabile şi care a învins moartea pe multe fron¬turi. Recunoaşte că se simţea investit cu puteri şi respon¬sabilităţi imense, salvarea vieţilor omeneşti! Se mai în¬tâmpla, bineînţeles, ca unii pacienţi să nu se vindece. Aceştia urmau unele cicluri terapeutice de specialitate şi în general mureau la spital. Doctorului nu-i plăcea acest lu¬cru. Avea un sentiment de eşec, de tristeţe, de culpabilitate. 
Şi apoi, s-a întâmplat să moară cineva apropiat. Uneori trebuie să ne confruntăm personal cu astfel de lucruri, ca să privim lucrurile altfel. De exemplu, să observăm că da¬că boala este un inamic pe care trebuie să-1 combatem, moartea nu este un duşman. Putem să facem ceva împotri¬va ei? Anumite momente din viaţă ne fac poate să înţele¬gem mai bine că moartea face parte din existenţă şi că este inevitabilă. Există atunci două moduri de a reacţiona: să-i faci faţă sau să fugi. Clement a ales. Cariera sa l-a condus spre practica spitalicească, fiind astfel şi mai aproape de moarte. Decât să se înverşuneze asupra trupului ca să-l menţină în viaţă, cu orice preţ, el a ales să uşureze, să ve¬gheze la confortul bolnavilor săi muribunzi, asistându-i până la capăt. 

Astfel că Pierre, la sfârşitul acestei convorbiri cu doc¬torul, s-a simţit reconfortat. Va face cum va dori Patricia, îi vor respecta tăcerile, dar şi întrebările. O vor ajuta să meargă pe acest drum al adevărului, numai dacă ea va dori. 

Toţi cei care îşi beau cafeaua în jurul mesei, au ascul¬tat cu atenţie cuvintele doctorului Clement. Infirmierele apreciază şansa pe care o au de a putea vorbi astfel cu un medic al bolnavilor de care au grijă. Pentru ele lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Cele mai multe vin din locuri în care fiecare rămâne izolat în sarcina pe care o are, când nu pot vorbi cu toţii împreună despre starea bolnavului, cu atât mai puţin despre el. despre suferinţa sa. Disponibilita¬tea este, fără îndoială, lucrul care lipseşte cel mai mult în relaţiile umane în interiorul spitalului. Aici, în cadrul aces¬tui serviciu, mi se pare că tocmai datorită unei anumite disponibilităţi a unora pentru ceilalţi, acea apăsare a dure¬rii poate fi purtată şi asistată. 

Spălăm ceştile, ştergem masa. Fiecare se pregăteşte pentru dimineaţa care începe. Doctorul Clement îmi cu¬prinde umerii cu afecţiune: „Haide, Marie, mergem îm¬preună să o vedem pe Patricia!” 

„Bună ziua Patricia! V-o prezint pe Marie, psihologul de serviciu, ea vă va ajuta dacă veţi avea nevoie! Cred că astă noapte aţi avut parte de o mică petrecere?” 

In timp ce vorbeşte, doctorul s-a aşezat în stânga patu¬lui. Patricia m-a salutat cu un zâmbet larg. Sunt uimită de frumuseţea şi farmecul pe care le degajă, în timp ce îi po¬vesteşte doctorului peripeţiile din cursul nopţii, eu nu am vreme să o observ. Nu există niciun semn al bolii mortale care o macină pe această femeie pe faţa ei de eurasiatică, înfloritoare şi generoasă, încadrată voluptos de un păr lung şi negru. Orhideea proaspătă pe care şi-a pus-o în păr spu¬ne multe despre grija pe care Patricia o are faţă de ea în¬săşi sau poate despre dorinţa ei de a rămâne atrăgătoare, orice s-ar întâmpla. Mă gândesc la modul în care i-a vorbit Pierre despre ea doctorului Clement. Ca despre o femeie copil care trebuie protejată. 

„Ce aţi simţit noaptea trecută, de unde această teamă?” Doctorul Clement a luat-o de mână, ca şi când ar fi vrut să-i arate că este gata să vorbească cu ea despre spaima ei. 

„Îmi pun multe întrebări, doctore, pentru că iată, a tre¬cut o lună de când nu mai pot să merg şi văd că situaţia nu se ameliorează. Spuneţi-mi. voi mai putea să merg vreodată?” 

Doctorul Clement îmi aruncă o privire pe care o cu¬nosc atât de bine. Tristeţe şi curaj în ea. Ştie că va începe un proces dificil şi îmi cere să-l susţin cu prezenţa mea. Se apropie mai mult de Patricia şi îi vorbeşte privind-o în ochi, cu vocea plină de delicateţe. Răbdător, reia împreună cu ea povestea bolii. Da, ea ştie că are cancer, ştie că aces¬ta s-a răspândit în organism. A făcut chimioterapie, apoi radioterapie, acum aceste tratamente dure au fost întrerup¬te, pentru că nu mai sunt eficiente. Lucrurile au rămas în aceeaşi stare, boala există încă. Da, din această cauză ea nu mai poate să meargă, din cauza acestui perineu dureros şi invadat de boală. Da, nimeni nu ştie ce să mai facă ca să amelioreze lucrurile, sau măcar să-i uşureze durerile. Da, în situaţia actuală, nu se pune problema să meargă. 

Asta este! Adevărul a fost spus. Cât mai delicat posibil, dar limpede, fără înflorituri. Nu mai există altă alegere. Să te învârti în jurul adevărului, să laşi lucrurile să plutească în ceaţă, aceasta ar însemna să intensifici neliniştea inter¬ioară a Patriciei. Acea nelinişte care o împiedică să doar¬mă noaptea, pentru că ea simte ceva şi nu poate să dea un nume acestei stări. 

Acum Patricia plânge în hohote. Să nu mai aibă liber¬tate de mişcare este una din cele mai penibile suferinţe ca¬re există. Dr. Clement este profund tulburat, dar el ştie că plânsul este sănătos şi că Patricia trebuie sa treacă şi prin această stare. Eu m-am apropiat de ea şi Patricia, ca o fetiţă, s-a ghemuit în braţele mele. Ea plânge în hohote: „Nu vreau să mor”. 

Atunci dr. Clement se ridică în picioare, îmi predă mie ştafeta. Acesta este unul dintre avantajele muncii în echipă, în timp ce el părăseşte încăperea, eu o ţin în braţe pe Patricia şi o legăn încetişor, încetul cu încetul hohotele de plâns devin mai rare, cuvintele îşi fac drum printre ele: 

„Vreau să trăiesc, nu vreau să mor, nu acum, nu vreau să mă ia Dumnezeu înainte de a fi pregătită.” 

„Veţi avea timpul de care aveţi nevoie, Patricia, tim¬pul care vă rămâne de trăit vă aparţine. Este o taină între sufletul vostru şi Dumnezeu”, i-am spus eu. 

Simt că Patricia este mai uşurată. Nu îşi dă seama că a făcut un schimb, a renunţat la vindecare pentru un răgaz de trăit. Mai târziu, chiar a precizat că mai are nevoie de cel puţin două luni. 

Această formă de tocmeală nu este ceva rar la persoanele care simt că vor muri. dar care mai au atâtea de trăit. Atunci ele îşi fixează o scadenţă, căsătoria unui copil, naş¬terea unui nepot, vreo sărbătoare, în cea mai mare parte a cazurilor ele ajung la scadenţă. După trecerea ei, persoana se lasă pe nesimţite în voia morţii. 

După ce m-am despărţit de Patricia, nu înainte de a o fi asigurat că poate să conteze pe mine, pe sprijinul meu în momentele dificile, simt nevoia să mă izolez câteva clipe. Fumoarul, cel de lângă sala de mese, este gol. Este un loc liniştit unde s-au consumat multe amărăciuni. Familiile bolnavilor, îngrijitorii, vin să se refugieze aici când au ne¬voie de linişte şi de singurătate, ca să-şi recapete forţele, sau pur şi simplu ca să plângă. 

Momentele petrecute lângă Patricia m-au zdruncinat. Această cufundare în suferinţa altora nu rămâne fără ur¬mări. Cum să nu fii tulburat personal când eşti martorul tăcut al celui mai greu moment, atunci când fiinţa ome¬nească îşi vede apropiindu-se moartea? Şi mie îmi va veni rândul într-o zi. Cum voi reacţiona? 

Aşezată în unul din acele fotolii confortabile, îmi acord acest moment de singurătate, când las să-mi zboare gândurile; este modul meu de a-mi reveni. Această rugă¬minte a Patriciei, de a nu muri înainte de a fi pregătită, mă face să mă gândesc la Xavier, un prieten mort de sida, în urmă cu câteva săptămâni. Cu un an înainte de a muri, în timp ce se afla la reanimare pentru o pneumocitoză acută, el mi-a spus: „Nu mi-e teamă de moarte, dar nu aş vrea să mor înainte de a fi pregătit”, în timpul nopţii a visat că trebuia să plece „în Lumea Nouă”, America fără îndoială, dar că nu i se dădea bilet, „îl veţi avea, când va veni vre¬mea”, i s-a răspuns, îmi amintesc că am fost uimită de modul în care visul îl va invita să aibă încredere în timp. Va pleca „când va veni vremea”. A cerut timp ca să se pregătească să moară, viaţa i-a acordat un an. Ştiu, pentru că l-am întâlnit adeseori în cursul acestui an. că dincolo de rezolvarea problemelor medicale, să te pregăteşti să mori înseamnă să sapi cât mai adânc posibil în albia relaţiei tale cu ceilalţi, să înveţi să te laşi în voia sentimentelor. 

Deseori sunt întrebată ce m-a îndemnat să vin să lucrez într-un loc ca acesta, unde mă aflu în permanenţă ală¬turi de suferinţă şi de moarte. Mi se pare că au existat două curente care m-au împins aici, chiar din copilărie. Unul. mai spiritual, s-a născut din teama existentă în familie în faţa morţii şi este întrebarea fără răspuns la care meditez zilnic şi care mă face să merg înainte. 

Celălalt s-a născut din curiozitatea mea nemărginită pentru fiinţa omenească şi care m-a făcut să devin psiho¬log, să explorez domeniul psihanalizei, apoi. de curând, cel al haptonomiei, ştiinţa contactului afectiv. 

Viaţa m-a învăţat trei lucruri: primul este acela că nu voi putea evita nici moartea mea nici moartea celor apro¬piaţi. Al doilea lucru este acela că fiinţa omenească nu se reduce la ceea ce vedem sau credem că vedem. Ea este în¬totdeauna infinit mai mare, mai profundă decât poate să spună raţionamentele noastre înguste. In fine, al treilea es¬te acela că fiinţa omenească nu şi-a spus încă ultimul cu¬vânt, aflându-se mereu într-o continuă devenire, putând să se împlinească, fiind capabilă să se transforme de-a lungul crizelor şi încercărilor vieţii. 

Născută după război într-o familie greu încercată de acest episod, am crescut într-o atmosferă de teamă şi de protecţie exagerată. Niciodată nu se vorbea în mod deschis despre moarte, dar ea plutea deasupra noastră şi viaţa era supusă la tot felul de ritualuri, destinate, fără îndoială, să ne apere de ea. 

Astfel, îmi amintesc că toate plimbările, când eram în vacanţă la bunica din partea mamei, se terminau la cimitir. Era un cimitir frumos în mijlocul viilor de Beaujolais. Acolo erau îngropaţi bunicul şi unchiul meu. O plăcuţă in¬dica faptul că acesta din urmă ..murise pentru Franţa” la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Veneam deci zilnic să ne rugăm în faţa mormântului, ducând cu noi nişte stropi¬tori grele, pentru că nu exista apă curentă în acel loc, de¬parte de sat, iar bunica ţinea ca muşcatele să rămână fru¬moase şi înflorite. 

Această vizită zilnică, pe care o făceam de bunăvoie, simţind că era vorba de ceva important, mă învăţa în mod firesc să meditez asupra vieţii şi a morţii, în genunchi sau aşezată, priveam orizontul de deasupra micului zid îm¬prejmuitor. Cimitirul era pe o coastă a dealului şi priveliş¬tea se întindea până departe, dincolo de râul Saone, uneori până către Alpi. Zilele în care zăream vârful Mont Blanc erau zile binecuvântate. 

Mă gândeam şi îmi puneam mii de întrebări, unde era acest tânăr unchi pe care nu îl cunoscu¬sem şi acest copil, mort la patru ani, pe al cărui mormânt mă aşezam ca să privesc în depărtare? Ce era după moarte? După o vreme, negăsind niciun răspuns, mă ridicam şi îmi făceam de lucru. Hotărâsem să am grijă de un mormânt părăsit de la sfârşitul secolului trecut. Nimeni, lucru evi¬dent, nu mai venea de multă vreme să se roage pentru acel tânăr, preot, mort şi el tot la douăzeci şi cinci de ani. Grila¬jul care înconjura piatra de mormânt ruginise şi niciodată nu erau flori. Luasem acel mormânt sub îngrijirea mea, îl revopsisem şi puneam în fiecare seară un mic buchet din flori de câmp pe piatra cenuşie roasă de vreme. 

Abia acum îmi dau seama că acest ritual zilnic a con¬tribuit la pregătirea a ceea ce astăzi este datoria mea: să ri¬dic această interdicţie asupra morţii, să îi dau locul care i se cuvine în viaţa noastră. 

Căci, departe de a face din mine o persoană deprimată şi morbidă, familiaritatea mea cu moartea, această medita¬ţie asupra ei, mi-a dat un gust imens de viaţă, o curiozitate despre toate. Din ea am extras o imensă energie. 

Mi se întâmpla totuşi să am unele teribile accese de spaimă. Mai târziu am înţeles că absorbeam ca un burete neliniştea părinţilor mei care se temeau de orice despărţire, de orice ruptură. Neliniştea mea precoce faţă de moarte era cauza unei imense suferinţe. 

Apoi, câţiva ani mai târziu, bunica a murit spunând aceste ultime cuvinte: „Ah, lumină! Era deci adevărat!” Am ştiut atunci, în forul meu interior, că moartea, aşa cum era ea, nu e mare lucru, este fără îndoială o trecere într-o dimensiune misterioasă. Dar gravă era suferinţa provocată de despărţire şi pentru unii să moară fără să fi trăit cu ade¬vărat din plin.

Viaţa este preţioasă. Această idee că trebuia să fac ceva cu ea, să îndeplinesc o sarcină, mi-a venit foarte devreme. 

Apoi a murit tatăl meu. O moarte brutală, neaşteptată, crudă. O moarte pe care şi-a dat-o singur, la vârsta de op¬tzeci şi doi de ani, prin împuşcare, o moarte de neînţeles şi care va rămâne aşa. Nu voi şti niciodată de ce a procedat astfel, în schimb, ştiu ce înseamnă povara şi durerea unei dispariţii, atunci când nu ai avut ocazia să-ţi iei rămas bun. Tot ce aş fi vrut să-i spun tatălui meu şi nu am avut când să-i spun, cuvintele, gesturile de iubire, de gratitudine, această moarte la care nu am asistat, toate aceste lucruri au contat cu siguranţă în alegerea pe care am făcut-o, câţiva ani mai târziu, aceea de a mă dedica asistării persoanelor aflate la capătul vieţii lor. 

(pag 7-31) 

… 

Cu toate că m-am aflat zilnic în apropierea morţii, de ani de zile. refuz să o banalizez, în contact cu ea, am trăit momentele cele mai intense din viaţa mea. Am cunoscut durerea despărţirii de cei pe care îi iubeam, neputinţa în faţa extinderii bolii, momente de revoltă în faţa lentei de¬gradări fizice a celor pe care îi asistam, momente de epui¬zare când am fost tentată să mă opresc: nu pot să neg sufe¬rinţa şi uneori grozăvia care împresoară moartea. Am fost martora unor imense singurătăţi, am simţit durerea de a nu putea împărtăşi unele suferinţe cumplite, pentru că există unele niveluri de disperare atât de adânci încât nu pot fi împărtăşite. 

Dar concomitent cu această suferinţă, am sentimentul că m-am îmbogăţit. Deoarece am cunoscut momente de o intensitate omenească incomparabilă, de o profunzime pe care nu aş schimba-o pentru nimic în lume, momente de bucurie şi de duioşie, deşi pare ceva de necrezut. Ştiu că nu sunt singura care a trăit aşa ceva. 

În urmă cu câţiva ani, am avut următorul vis: mă aflam într-o bucătărie veche, în prezenţa unui bărbat, gaz¬da probabil. Bărbatul îmi atrăgea atenţia asupra unui pere¬te, deasupra şemineului. Acolo era o gaură. Fiindcă mi se părea că insista să mă duc să privesc mai de aproape, am luat un scaun, m-am urcat pe el şi m-am uitat în interiorul hornului de la şemineu. Am fost surprinsă când am desco¬perit că de-a lungul pereţilor, plini de funingine neagră şi groasă, curgea ceva care semăna cu mierea. Intrigată, ani întins mâna ca să verific: era într-adevăr miere! 

Îmi amintesc că, în visul meu, eram profund uluită de această descoperire şi aveam sentimentul că trebuia neapă¬rat să le comunic şi celorlalţi. Ca şi când aş fi ştiut un se¬cret pe care trebuia să îl împărtăşesc urgent celorlalţi. Şti¬am că mă vor crede cu greu şi că era nevoie de timp. 

Vor exista şi alte interpretări evidente ale visului, sunt conştientă de acest lucru dar, în momentul în care l-am avut, l-am legat în mod expres de ceea ce descopeream zi de zi, în apropierea suferinţei şi a morţii! Exista durere, desigur, dar exista şi blândeţe, deseori nesfârşită tandreţe. Descopeream că spaţiul-timp al morţii este. pentru cei care vor să pătrundă înăuntru şi să vadă dincolo de oroare, un extraordinar şi de neuitat prilej de intimitate. 

Scrierea acestei cărţi a fost modul meu de a vă împărtăşi descoperirea mea. 

(pag 181l-182) 

Sursa: Fragmente selectate din volumul: 
Marie de Hennezel – Moartea intimã, 
Editura Dharana, 2008 

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Marie_de_Hennezel.htm 

daca aveti intrebari sau doriti sa faceti o programare: 
tel: 0726 227 085 
e-mail: dmboldea@yahoo.com 

Va multumesc si astept cu drag 
sa ne cunoastem, 
si sa lucram impreuna 
MARIA STEFANIA BOLDEA 
Psiholog. Psihoterapeut